Dirijorul Anton Shaburov va urca pe podiumul Filarmonicii Brașov pe 26 februarie, pentru un concert simfonic ce marchează 120 de ani de la nașterea lui Dmitri Șostakovici. Seara reunește două lucrări monumentale: Concertul pentru vioară în si minor de Edward Elgar, avându-l ca solist pe Nikita Boriso-Glebsky, și Simfonia a 8-a de Șostakovici, una dintre cele mai puternice și intransigente declarații artistice ale secolului XX.
Dirijor aclamat la nivel internațional, câștigător al unor competiții majore și invitat frecvent pe scene importante, Anton Shaburov a lucrat extensiv atât cu repertoriul simfonic, cât și cu cel de operă, modelând spectacole marcate de intensitate, claritate și profunzime structurală. Am stat de vorbă cu el despre muzică, Șostakovici și concertul său de la Brașov.
Veți dirija un concert dedicat celei de-a 120-a aniversări a nașterii lui Dmitri Șostakovici. Ce reprezintă muzica lui pentru dumneavoastră personal și cum a evoluat relația cu opera sa de-a lungul timpului?
Muzica lui Șostakovici joacă un rol imens în viața mea și devine tot mai importantă pe măsură ce trece timpul. Pentru mine, Șostakovici a fost un artist unic prin capacitatea sa de a crea o imagine extrem de detaliată și precisă a epocii căreia i-a fost martor. Și, ceea ce este mai important, nu a făcut-o doar ca observator, ci ca un participant implicat, fiind profund afectat de tot ceea ce i s-a întâmplat lui, țării sale și întregii umanități în acele vremuri.
Simfonia a 8-a de Șostakovici este una dintre cele mai profunde și solicitante lucrări ale sale. Care considerați că este mesajul central al acestei opere și ce provocări ridică ea pentru un dirijor și pentru orchestră?
Este bine cunoscut faptul că Simfonia a 8-a este unul dintre cele mai puternice manifeste anti-război scrise vreodată. Pentru mine, Simfonia a 7-a este una a rezistenței, în timp ce în a 8-a, Șostakovici prezintă războiul și pacea sub formă de categorii filosofice, pe de o parte, și ca o experiență extrem de personală, pe de altă parte. Este greu de găsit o expresie mai puternică a mecanismului inuman al războiului decât cea din celebra Toccata (partea a treia a simfoniei). Totodată, este greu de găsit o redare mai precisă a acelei firave scântei de speranță pentru pace – care încă supraviețuiește în inimile milioanelor de oameni epuizați de război – decât cea din finalul Simfoniei a 8-a. Din păcate, în aceste zile, această capodoperă sună din nou mult prea actual. Dar poate că acordul final de Do major, care se stinge în ultimele măsuri, va susține și dorința noastră puternică de pace.
Programul include și Concertul pentru vioară de Elgar, o lucrare de o mare amploare emoțională și introspecție. Cum percepeți dialogul dintre Elgar și Șostakovici în cadrul aceleiași seri de concert?
Va fi debutul meu personal cu acest concert de Elgar. Într-o anumită măsură, această piesă este în contradicție cu starea oferită de simfonia lui Șostakovici. Pentru mine, acest concert este despre iubire și prietenie. Elgar însuși spunea: „Este prea emoțional, dar îmi place!”. Încă nu știm cu siguranță cine a fost persoana (sau persoanele) căreia i-a fost dedicat, dar este cert că muzica reprezintă o confesiune foarte sinceră, venită din adâncul unei inimi iubitoare. Prezența acestei muzici sincere în prima parte a concertului ne va face să simțim simfonia lui Șostakovici și mai întunecată la început, iar speranța pe care o creează la final va fi cu atât mai dorită.
Ați lucrat intens cu orchestre din Europa, Asia și nu numai, deținând poziții importante de conducere artistică. Cum v-au modelat aceste experiențe viziunea și abordarea repetițiilor?
Cred că, în cele din urmă, te ajută să găsești abordarea potrivită pentru fiecare orchestră în parte. Ca dirijor invitat, trebuie să menții mereu echilibrul între sunetul ideal pe care îl ai în minte și sunetul real pe care îl obții. Experiența anterioară te ajută să descoperi abilitățile reale ale muzicienilor pe care îi întâlnești și să îi încurajezi să cânte la potențialul lor maxim, sau chiar puțin peste acesta.
Educația dumneavoastră muzicală include colaborarea strânsă cu legendarul Gennady Rozhdestvensky. Ce lecții de la acesta continuă să vă influențeze cel mai puternic astăzi?
Gennady Rozhdestvensky era celebru pentru multe lucruri, dar aș menționa două care m-au influențat cel mai mult. În primul rând, a fost mereu împotriva acelei expresii celebre care spune că „orchestra este instrumentul muzical al dirijorului”. Rozhdestvensky ne-a învățat constant pe noi, studenții săi, să vedem ființele umane reale din spatele liniilor din partitură și să nu-i tratăm niciodată pe muzicieni ca pe niște „clape” sau „corzi” ale unui instrument imaginar. În al doilea rând, ne-a inspirat mereu să fim „interpreți activi” ai muzicii, nu doar „sclavi ai partiturii”. Lucrând el însuși îndeaproape cu giganți precum Șostakovici, Schnittke, Shchedrin sau Khachaturian, ne povestea adesea despre discuțiile interesante avute cu acești maeștri. Era întotdeauna un dialog, nu un monolog. Asta a vrut și de la noi în procesul de studiu și interpretare: să fim într-un dialog activ constant cu compozitorul.
Ce așteptări aveți pentru concertul din 26 februarie?
Mă aștept la o experiență deosebită alături de muzicienii minunați ai Filarmonicii Brașov și de dragul meu prieten și coleg, Nikita Boriso-Glebsky. Sper din suflet că vom reuși împreună să ajungem la mințile, inimile și sufletele publicului brașovean.
Când nu sunteți pe podium, la ce compozitori vă întoarceți cel mai des ca ascultător?
Când nu sunt pe podium, ascult foarte rar muzică clasică. Sunt mai degrabă devotat muzicii rock. Am fost întotdeauna un mare fan Queen, dar (ceea ce este puțin mai neobișnuit) modelul meu în muzică nu a fost Freddie, ci Brian May. În 2022, am fost extrem de fericit să îl întâlnesc personal. Interesele mele rock sunt vaste: de la clasicii Deep Purple și Pink Floyd, la lucruri mai „grele” precum Metallica, Megadeth, Disturbed sau Five Finger Death Punch, și până la trupe moderne ca Those Damn Crows sau Three Doors Down.
În final, ce v-ați dori ca publicul din Brașov să ia cu sine după acest concert dedicat moștenirii lui Șostakovici?
Presupun că fiecare spectator va avea propria experiență emoțională, iar asta este ceea ce face muzica o formă de artă atât de grozavă. Nu poate fi descrisă total în cuvinte. Singurul sfat pe care îl pot da este să vă deschideți inimile și să lăsați aceste emoții foarte puternice, deși diferite, oferite de Elgar și Șostakovici, să vă pătrundă. Dacă după acest concert cineva va petrece timp reflectând nu doar la muzică, ci la ideile pe care aceasta le conține, voi fi foarte fericit și mulțumit.
